Hai sa recunoastem, ne place la nebunie sa avem dreptate! Satisfactia de a castiga o disputa, de a avea ultimul cuvant si a ne mentine tari pe pozitie, merita orice efort, orice sacrificiu. Orice, numai ca sa dovedim ca suntem mai buni decat adversarul, ca suntem niste invingatori. Invingatori, insa cu ce pret?

Ce castiga cel care crede ca ori tu-ori eu este un principiu de viata superior lui impreuna? Ce obtine cel care vede totul in alb sau negru? Ce bucurie poti avea in separare in loc de impartasire? Raspunsul este unul singur, mereu acelasi, intotdeauna repetabil: suferinta.

Oare ego-ul innebunit dupa confirmare, mai tine cont de ceva in lupta lui pe viata si pe moarte? Mai e ceva rational in batalia lui ba tu-ba tu? Povestea care incepe in acest fel nu va duce nicicand la impacare, va duce iremediabil la dezastru. Si atunci, mai ramane decat satisfactia ca l-ai desfiintat pe celalalt, ca l-ai facut praf cu argumentele tale, ca ai avut dreptate… ca sa iti tina de cald, sa te mangaie si sa te consoleze cand ti se va intoarce spatele si vei ramane singur cu victoria ta cu tot…

Pentru ca ceea ce nu vrem sa intelegem noi cu niciun chip este ca viata nu este o chestiune de dreptate, este o chestiune de iubire. Dar cine sa ne fi spus noua asta?… Vorbim zilnic despre business-ul nostru, despre job, bani, politica, fotbal, comparaturi, soti, copii, colegi, dar de cate ori pomenim despre iubire?

Am fost zilele trecute la sedinta cu parintii si toata lumea se plangea ca exista multa agresivitate verbala intre copii, ca nu stiu sa isi vorbeasca frumos si politicos, ca sunt mereu agitati si nu au deloc rabdare unii cu ceilalti. Zau? De ce ne miram atata, oare cine sunt modelele copiilor nostri?

Incercati sa va amintiti cand ati spus ultima data ai dreptate, sau te inteleg, sunt alaturi de tine, imi pasa, vreau sa-ti fie bine, hai sa facem impreuna, esti important pentru mine, ai grija de tine, ajuta-ma, am nevoie, esti minunat, iti multumesc pentru grija, intelegere, rabdare, iubire, sunt fericit!

Fac parte aceste expresii din limbajul nostru cotidian, mai are vreo importanta sa comunicam de la inima la inima? Doamne fereste, cum sa creada ceilalti ca suntem slabi, ca suntem vulnerabili?! Numai ca puterea atrage dupa sine supunere sau adversitate si atunci in mod sigur nu mai poate fi vorba despre iubire.

Ne dorim sa traim in adevar, insa un adevar care nu ii cuprinde pe ceilalti nu are sens, nu duce nicaieri. Un adevar in care nu recunoastem dreptul altor oameni la propria lor exprimare ne desparte de ceilalti, ne separa si ne izoleaza. Omul este o fiinta sociala iar nevoile sale de iubire, atasament, impartasire, intimitate si fericire nu pot fi implinite in solitudine.

Insa ceea ce ne separa acum de ceilalti, ne-a separat deja cu mult timp in urma de noi insine. In lupta noastra de a fi la unison cu cerintele si normele sociale am platit pretul renuntarii la sine, la aspiratiile noastre profunde. A uita de sine, a te ignora sau a amana la nesfarsit sa traiesti conform cu tine insuti, duce la o stare de conflict interior pe care il resimtim apoi ca pe anxietate, nemultumire, demotivare, epuizare, tristete, depresie, furie.

Desi avem rezultatele mult asteptate, traim in lux si ne tapetam peretii cu diplome, undeva inauntru ne zgandare totusi o senzatie de esec. Oricate compensari am folosi ca sa oblojim ego-ul nostru social, in interior rana e nevindecata si doare, fiindca am ratat implinirea vietii.

Am auzim multi oameni spunand: am muncit toata viata sa fiu unde sunt acum, sa am tot ce imi doresc si acum nu ma pot bucura de nimic, m-am imbolnavit. Boala, durerea, suferinta fizica si neimplinirea sufleteasca sunt semnalele acelei rani care incearca sa ne spuna ca am trait in dezacord cu noi insine si ca este timpul sa ne oprim.

Atunci cand suntem in dezacord cu propriul sine nu avem resursele necesare sa traim in acord cu nimeni altcineva, nu avem disponibilitate sau deschidere emotionala, ca sa nu mai vorbim despre compasiune si iubire neconditionata. Si atunci intram in acel joc la lui ba tu- ba tu despre care vorbeam la inceput, jocul de-a cine are dreptate si cine este de vina, cine pe cine domina, cine este cel mai puternic. Pentru ca nu avem capacitatea de a ne recunoaste si afirma in mod autentic valoarea de sine, cautam un mijloc de a obtine aceasta recunoastere prin confruntari in care valoarea celuilalt nici nu mai conteaza.

Daca ne-am propune sa tinem cont ca adversarul este pana la urma o fiinta umana ca si noi, cu nevoi si sentimente indreptatite, de multe ori fiind vorba chiar de o persoana draga si apropiata, ni s-ar parea mai putin important cine are dreptate si am pretui mai mult calitatea relatiei.

Inainte de a avea asteptari de la cei din jurul vostru, va invit sa va raspundeti la urmatoare intrebare: cine sunt eu, daca nu pot fi eu insumi?

Foto credit www.pixabay.com

Nu pot publica comentarii.

Pin It