– Cine te-a invatat toate astea, doctore?
Raspunsul a venit imediat:
– Suferinta!

ALBERT CAMUS – Ciuma

Viata este cel mai bun invatator al nostru, pentru fiecare dintre noi in parte. Nu conteaza daca am avut acces la mai multa informatie, la studii sau la mai stiu eu ce alte practici de transformare personala. Ceea ce ne influenteaza cu adevarat evolutia este pozitia pe care alegem sa o adoptam in fata provocarilor vietii. Aceasta pozitie poate sa ne dezvolte rezistenta sau flexibilitatea, poate sa ne blocheze sau poate sa ne permita inaintarea fireasca spre implinirea de sine.

Din cand in cand ar trebui sa ne propunem o evaluare a directiei catre care ne indreptam pe traseul vietii, altfel exista riscul sa descoperim la un moment dat ca am pierdut contactul cu noi insine, ca nu suntem prezenti in propria noastra existenta.

Punctul de plecare al acestei evaluari este nimic altul decat gandul nostru. Daca observam cu atentie, avem o multime de ganduri fata de care am dezvoltat un atasament neconditionat, iar aceste ganduri au devenit astfel credintele noastre. Gandurile investite de noi cu valoare de adevar ne influenteaza comportamentul, in asa fel incat, un gand care neaga realitatea ne va duce la suferinta. Durerea reprezinta o experienta inevitabila a vietii, insa suferinta este alegerea durerii de care nu vrem sa ne detasam.

O persoana care alege sa intretina aceasta schema emotionala dureroasa, se va misca continuu intre suferinta si compensarea acesteia, pana la identificarea cu senzatia oferita drept compensare. Intr-un final, incapacitatea renuntarii la patima sa o va determina sa se iluzioneze cu teorii despre viata care sa ii permita mentinerea acelei patimi. Este vorba intr-adevar despre patima, cat timp zona compensarilor se adreseaza egoului si trupului si nicidecum virtutilor spiritului.

Intelegem astfel cum mecanismele mentale de aparare devin generatoare de iluzii de care cu greu ne putem elibera. Negarea si tentatia revansei nu ne va conduce catre vindecare, caci nu conteaza numai faptele, ci si ceea ce gandim.

Nici o schimbare nu e posibila fara provocari. Nici o schimbare nu este posibila fara o abdicare la ego. Si aici nu este vorba despre sacrificiu de sine, ci de o jertfa autentica. Nu ajuta la nimic sa ne constientizam defectele, daca ne simtitm coplesiti de rusine si complexe. Cunoasterea de sine implica in mod firesc si acceptarea de sine, lipsurile, caderile, derapajele. Ca sa ne impacam cu noi insine va trebui sa ne asumam toate astea si sa ne supunem travaliului unei schimbari autentice.

Sunt multe oferte de evolutie spirituala care ne asigura ca suntem pe cale sa devenim mai buni decat restul semenilor nostri, ca vom cunoaste adevarata iluminare pe care numai cei alesi o pot atinge, insa ne incurajeaza acea cale sa gandim pentru noi insine?  Cresterea vine din dorinta de a privi mai profund natura noastra umana, si de asemenea natura realitatii. Raspunsurile prefabricate de la diferiti guru sau doctrine de orice fel, descurajeaza orice demers in aces sens. De asemenea, orice cale care ne judeca si ne face sa ne simtim mereu vinovati e la fel de dezechilibrata. Acele raspunsuri ne pot alina pentru o vreme personalitatea, mascand anxietatile si ranile noastre mai adanci, insa limitarea lor devine de obicei mai evidenta cand ne confruntam cu o criza reala. Atunci ne dam seama cat este de falsa relatia cu acest gen de „Dumnezeu”.

Nici un instrument psihologic sau practica spirituala nu se potriveste oricand, cu oricine. Starile si felul nostru diferit de a fi impun alegeri diferite. Insa, indiferent ce practica alegem, fie ca este meditatie, rugaciune, yoga, citirea cartilor inspiratoare sau altceva, sa nu uitam ca scopul lor este sa ne ajute sa devenim mai atenti, mai treji si mai deschisi fata de propria noastra viata.

Foto credit www.pexels.com

Nu pot publica comentarii.

Pin It